Părintele Constantin Necula a vorbit, într-un interviu acordat libris.ro, despre situaţia actuală a României, dar şi despre provocările şi problemele creştinismului şi ortodoxiei în epoca inteligenţei artificiale.
„Laurențiu-Ciprian Tudor: Părinte Necula, o să încep cu o temă foarte actuală care preocupă multă lume, mai ales că au fost alegerile în America și urmează și la noi: politica. Ne tot plângem că trebuie să alegem între două rele și că nu mai avem lideri adevărați, personalități pe care să le alegi cu tot sufletul. De ce credeți că traversăm un astfel de deșert de oameni de urmat? Apoi, cum facem ca să vorbim nu doar de „îndumnezeirea maidanului”, ci și de îndumnezeirea politicii? Cum obținem asta?
Părintele Constantin Necula: E un parcurs greu de identificat și de reconstruit după ani în care democrația a fost siluită la marginea ca de maidan a pseudo-democrației. În primul rând avem nevoie de oameni care să accepte să se școlească în cunoaștere și să refuze mediocritatea. Unii vorbesc azi de meritocrație, iar noi ne zbatem, de fapt, în mediocrație – și mă refer aici și la mediocritate, și la transformarea media în Inchizitorul fără milă al valorilor și corectarea lor spre negativ. Alegem mereu între limitele propriei noastre culturi democratice și te asigur că pe nimeni nu bucură mai mult răutatea zilelor care trec acum peste noi decât pe cel care rupe mereu întregul prezentându-l ca adevăratul întreg. Ceea ce ne lipsește este sinceritatea actului politic- dar unde o fi altfel?- și mai ales distrugerea unei ierarhii a valorilor bine exprimate. Uneori mă mir cum ne ia valul. Zilele trecute, într-o conferință la Semlac, în Județul Arad, mă întrebau oamenii ce e de făcut să stopăm propagande lipsite de temei anatomic. Le-am spus că li s-a propus un exercițiu democratic, Referendumul, și au preferat rânjetul satisfăcut al caricaturii democratizării dialogului social, manipularea ordinară. Și au mai și făcut bășcălie de adevăr. Ori aici e cheia înțelegerii deșertificării noastre sufletești. În această acceptare a batjocoririi unor valori, în rănirea rațiunii de a fi a omului. Procesul de îndumnezeire al politicii nu poate fi decât o conlucrare între om și Harul lui Dumnezeu, voia Acestuia. Pentru aceasta, referirile trebuie făcute la Hristos Iisus, nu la toți cei care se drapează în hlamida și vizonul unor locuiri în zone ale sfințeniei. Cred personal că fiecare e dator cu rugăciunea pentru fiecare și că adevărata propovăduire a Evangheliei începe cu buna ei cunoaștere. Vrem lideri mai buni? Trebuie să-i naștem. Ca familie, ca școală, ca spațiu comunitar și comunitate parohială. Altfel pierim.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Vorbind despre România: aproape că nu mai avem cu adevărat o dreaptă. Avem o stângă pe stil vechi, oarecum naționalistă și semibisericoasă (sic!) și una pe stil nou (și aici vorbim despre neomarxism și ideologia woke sau despre progresism). În acest caz unde se mai pot regăsi creștinii și ce șanse mai au ei de a putea fi reprezentați politic și social?
Părintele Constantin Necula: Și unii și alții îi reprezintă politic mai mult decât crezi. Știi cum se spune că un om cu două mâini stângi nu poate rezolva nimic practic în casa lui. Ideea este că nici unul cu două mâini drepte nu rezolvă nimic. În fond ar trebui ca politicul să acționeze ca o mare familie în care fiecare completează pe fiecare. La noi principul conlucrării s-a transformat în cel al concurării. Și deseori această concurare naște monștri seci ai cancanului și manipulării ideologice. Am urmărit tăcut evoluția modului în care putem fi reprezentați în sfera politicului de către oamenii pe care-i alegem prin vot. Uitarea și amăgirea unui popor obosit este cea mai facilă formă de manipulare la acest nivel. Uneori cred că pe uitarea noastră se și bazează pentru a ne formata noi și noi amăgiri. Creștin fiind am obligația de a-mi cultiva memoria istorică, de a cunoaște cele ale lumii, dar și cele ale Împărăției. N-avem decât să ne alegem oamenii care propun politicul mai aproape de polis, de vecinătatea comunitară în care avem binecuvântarea de a trăi. Problema majoră este că uităm înainte de a ne aduce aminte, vorba Doamnei Monica Lovinescu. Și uităm strașnic!
Laurențiu-Ciprian Tudor: Această scindare are loc și în cadrul ortodoxiei: avem în general acel „creștinism de vacanță” (care adesea este, mai degrabă, un sincretism și un ghiveci) și partea oarecum radicală a credincioșilor (poziționați mai degrabă filetist, filorus, antioccidental, antiecumenic). Din păcate, mijlocul este precar și vitregit, amendat („pică la mijloc”, ați pățit-o chiar și dumneavoastră). Cum facem să regăsim moderația, echilibrul, care cel mai adesea este făcător de pace și făuritor de stabilitate?
Părintele Constantin Necula: Ne aducem sufletul în Liturghie. Îl punem pe Hristos în centrul vieților și preocupărilor noastre. Și trăim. Trăim Ortodoxia așa cum ni se descoperă ea în Biserică. Cu vie promptitudine canonică, cu discernământ ascetic și avânt în cunoaștere. Regret deseori că am pus prea mult la suflet comentariile „extremelor”. Am primit îndemnul să nu intru în polemici cu nici una dintre „aripile” crescute mai curând pe Facebook decât în mărturia autentică. Eu am învățat ritualul bunului simț în propunerea de viață a Bunicilor mele – una șcheiancă, alta vișeoană – care nu se avântau niciodată în a da lecții și ne zâmbeau mereu cuminți dinaintea zeflemelei legată de credință pe care o auzeau în vremea lor. Ele m-au învățat să zâmbesc cuminte la rânjetul autosuficient al mediocrității. Ei bine, cred și mărturisesc: a fi echilibrat nu înseamnă a fi căldicel și nici a modela mărturia Bisericii după valul lumii. Înseamnă a fi asemeni lui Simon Cirineul. Să porți Crucea Bisericii pe calea strâmtă a Ierusalimului pământesc. Pentru aceasta – chiar de te întorci din țarină, adică din cele ale lumii- ai de acordat un „umăr” de ajutor lui Hristos. Începe prin a-i da mai mult timp în rugăciune, nu turuindu-i ale tale, ci ascultând în inimă glasul Lui.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Dacă extindem analiza la nivel european vedem, pe de o parte, progresismul care favorizează fără să vrea un anume neopăgânism (New Age, neopoliteism, sincretism etc.), iar, pe de altă parte, amenințarea Islamului (și la propriu, dar și prin refugiați și demografie). Nu apar în această situație ecumenismul și dialogul ca o datorie?
Părintele Constantin Necula: Singura noastră datorie, creștini fiind, este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul nostru și din tot cugetul nostru. Și din ea decurge a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți. Dar a doua fără prima este un umanism ieftin, înconjurat de sârma ghimpată a intereselor politicului de val, iar a rămâne numai la prima datorie ne face farisei fățarnici. Pentru că nu putem spune că-l iubim pe Dumnezeu- pe care nu-L vedem- fiind indiferenți la aproapele nostru- pe care nu doar că-l vedem, ci ne și „semnalizează” că ne taie calea în Numele lui Dumnezeu. Ecumenismul presupune dialog, cale grea, deloc la îndemâna unuia care se ascultă doar pe el. Unii confundă acest dialog cu instituții (WCC de exemplu), ori cu o defăimătoare părăsire de credință. Ori cine trăiește drama pastoralei reale, nu de laborator sacrosanct a alcovurilor de pe Tik- Tok, știe că situația din teren te poartă când pe malul Iordanului limpezit de vocea lui Ioan Botezătorul, când în Capernaumul care geme de bolnavi, când în Nain dinaintea morții unui tânăr, când în Ierusalim unde un tânăr este răstignit pentru că propune mântuirea altfel decât o dictau rațiuni umane. Eu îl iubesc pe Iisus Hristos și pentru taina aceasta fundamentală a învățăturii atât de frumos reținute în gândirea Sfântului Sofronie de la Essex: fratele meu este viața mea! Cine nu ține cont de aceasta poate emite orice teorie vrea, dar pierde esența. Creștinismul surprinde lumea prin miracolul chemării la îndumnezeire. Ori chemarea o face Dumnezeu și numai Lui îi revine dreptul de a alege clipa, și metoda, și locul în care făptuiește împlinirea sfințeniei câte unui din noi.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași ordine de idei aveți și dumneavoastră evidența unei schimbări de paradigmă? Mă gândesc aici la volumul lui Chantal Delsol „Sfârșitul creștinătății”, cu specificația că apusul civilizației creștine (16 secole în care „Evanghelia a guvernat Statele”) nu înseamnă și sfârșitul creștinismului. Cu toate acestea ce este de făcut? Care sunt urgențele? Cum facem posibilă reasumarea existențială şi liberă a mesajului evanghelic?
Părintele Constantin Necula: Cartea lui Chantal Delsol propune doar o redescoperire a normei, a normativului logic al paradigmei. Și analiza sa pornește dinspre o lume năucită de deziluzii. Sau așa am simțit eu din text. Pretextul reformării normative folosește numai în contextul unei voințe care cunoaște voia lui Dumnezeu. De aceea cred că urgența de cod roșu rămâne întețirea rugăciunii pentru ca să ne auzim în inimă, fiecare, glasul Domnului chemându-ne, motivându-ne, încurajându-ne. N-avem un Dumnezeu „demisionar”. Dar avem un Dumnezeu discret. Un Dumnezeu care ne cheamă la pacea rugăciunii și a meditării asupra logicii lumii în care trăim. Eu simt un balans apocaliptic- ca ideologie- aplicat stâlpilor care țin Biserica. Biserica aceasta „una, sfântă, apostolească și sobornicească”- adică unică și unitară, sfântă și sfințitoare prin lucrarea voii lui Dumnezeu, apostolică prin succesiune apostolică și prin slujire cu rădăcini adânci, în alergarea femeilor la Mormântul Înviatului. Sobornicesc fiind termenul prin care se vădește nu doar universalitatea sa – tradusă prin catolicitate, uneori- ci deschiderea sobornicității, construirea unor poduri de comuniune între inele de forță ale pastorației: Arhiereu, cler și popor bine credincios. Ortodoxia e școală grea, dar posibilă prin conlucrarea cu Dumnezeu. E școală a rugăciunii (IPS Antonie de Suroj) și propune mereu și mereu restaurarea omului (Părintele Dumitru Stăniloae). Se bazează pe Tradiție și Libertate (IPS Antonie Plămădeală), dar sporește numai prin nașterea din apă și din Duh nu doar a cetățenilor ei candidați la Înviere, ci și a conștiințelor noastre mărturisitoare (Părintele Ion Bria). N-avem a regândi ori reasuma nimic. Ci să începem să gândim și să asumăm. Lăsând părerile noastre deoparte și fructificând experiența în Duhul Sfânt a Bisericii, a oamenilor care au asumat viața în Hristos ca o viață posibilă în harul Lui. Nu ca pe o utopie ori una dintre posibilități.
Laurențiu-Ciprian Tudor: O altă problemă: avem astăzi anexată realității noastre o realitate virtuală, care adesea ne consumă și ne fixează într-o bulă, într-un simulacru de viață. E un fel pervers de singurătate în care, de fapt, nu te regăsești, ci ești îmbătat de un fel de dezirabilitate, de validare. Ca unul care sunteți prezent pe rețele, dar care ați studiat și adicțiile, vă rog să îmi spuneți ce înseamnă „bucuria însingurării” adevărate? Ce cuprinde ea și cum se obține?
Părintele Constantin Necula: Personal am descoperit sindromul clovnului rămas singur după reprezentație atunci când am asumat doar ca un efort personal propovăduirea. Deseori m-a lovit în copilărie imaginea actorilor Teatrului Dramatic atunci când urcam împreună în troleul 6 ori autobuzul 22 să mergem împreună acasă, la noi în cartier. Făceam loc în jurul lor, noi, ceilalți participanți la spectacol, spectatorii, oferindu-le timp să respire. Și ei simțeau asta. Fiecare efort profesional serios cere să fim lăsați să respirăm. Și spun asta știind că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu profesionist și că poți fi tată și mamă „profesionist” în asumarea paternității și maternității tale. Știți? Am descoperit că nu e suficient să fugi în pustie, ci e de mare importanță și cu cine anume te întâlnești în miezul ei de praf fierbinte. Dacă este depresia ori demotivarea, nu este nici o „bucurie a însingurării”. Depinde foarte mult să îți ții viața la îndemâna slujirii la care te cheamă Hristos. Oricât de neimportantă ar părea în ochii oamenilor. Dumnezeu nu te privește prin ochii lor, ci prin ochii Lui. Singurătatea cea mai de preț rămâne aceea din muchia de munte cioplit de ger a rugăciunii și părtășiei cu Dumnezeu. E acolo un oftat de însingurare bucuroasă. Și lacrima oftatului aceluia face să înflorească inima ta.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Corelată cu realitatea virtuală mai avem o alarmă: inteligența artificială. Cum o gândește teologul? De ce va fi nevoie ca să o gestionăm cum trebuie (să nu îi fim nici sclavi, dar nici să nu îi alungăm beneficiile)? Un mic post-scriptum: ați citit vreo omilie făcută de AI?
Părintele Constantin Necula: Biserica nu are a se teme. Vedem cum primele victime ale AI-ului sunt proprii săi creatori. Concedierile în masă din domeniul IT din Occident – au ajuns și la noi- arată limita acestei creații: libertatea omului de a ființa! Ori la această provocare Biserica are mereu ca răspuns alternativa Învierii. Personal am propus studenților să ne împrietenim cu sistemul de „negândire” al AI-ului. Le-am propus analize și decodificări ale tăcerilor noastre pastorale: problematica reformării comportamentului creștinilor, pastorația dependenților, critica comunicării din parohii etc. În al doilea stadiu le-am propus crearea de Omilii la Evanghelii și i-am pus să compare cu omiliile unor Părinți ai Bisericii. Și să citească – cu voce înaltă – pe cele propuse de „plexiglasul” non-uman al creierului artificial. S-au lămurit că oricât de dificil este, sistemul trebuie decodat prin învățare, prin asumare, nu prin aruncare în prăpastia fricii. Eu însumi am rămas uimit de unele cântece produse pe versurile lui Mihai Eminescu și ascultându-le cu ei am reînvățat versurile lui. E nevoie să înțelegem care sunt limitele lui și să investim creativitatea noastră în propunerea unor orizonturi noi, de nepătruns pentru informatica sistemului. Modulația glasului la durerea încurajării unei mame ce-și pierde copilul e greu de restaurat în biții cunoașterii AI, dar dintâi noi, preoți și credincioși deopotrivă, trebuie să o redescoperim. Pentru că ne-am pierdut tandrețea comuniunii și asta nu se datorează vreunui sistem din afara noastră.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Am lucrat destul de mult cu adolescenții și vă pot spune că cei de azi nu mai înțeleg nimic nici despre feciorie, nici despre mântuire. Nu mai înțeleg ce sunt și de ce să fie. Ce le-ați spune dumneavoastră despre ele și despre rostul lor?
Părintele Constantin Necula: Să aibă încredere că teologia iubirii nu este despre nebunia iubirii. Să facă diferența între patologie și darul lui Dumnezeu și să identifice singuri adevărul care oricât i-ar durea îi ține vii: suntem oameni, nu simple alcătuiri animale. Și i-aș pune, cum am și făcut, să citească împreună poezii. Eu am fost salvat sufletește de efortul profesorului meu de Română, Domnul Florin Șindrilaru, de a ne citi poezii. Deloc artistic. Ci ca o propunere de viață. Noi dădeam nuanța. Noi așterneam pe corzile vocale și ale sufletului tonul ce-l voiam. Le propun mereu să se exprime. Să nu se lase amuțiți de frică ori mediocritate. Și iese, iese pentru că au nevoie să se audă și să fie ascultați.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Părinte, trecând la lucruri mai puțin grave, nu mă pot abține să nu vă întreb: Brașovul sau Sibiul?
Părintele Constantin Necula: Fără a ocoli răspunsul îți răspund sincer: nu pot alege între copilărie și adolescență și maturizarea mea ca om. Ele sunt mereu împreună. Deci răspunsul e simplu: Mitropolia Ardealului, Arhiepiscopia Sibiului… Din umbra Fântâniței Popii pe malul dacic al Cibinului.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Că tot vă întrebasem despre mântuire și pentru că vin sărbătorile, am o curiozitate: cum facem să nu mai avem sărbători de mântuială? Cum facem să fie adevărate și mântuitoare?
Părintele Constantin Necula: Luându-le în serios. Nelăsând sufletul pe ultimul loc, după spălarea geamurilor și fierberea sarmalelor. Fiind serioși. Asumându-ne creștinismul. Evitând excluderea lui Iisus Hristos din propria Sa prăznuire. Nu. Crăciunul nu-i despre reni, clopoței, pielea iepurașului ori porcul alergând cu cuțitul înfipt în spate. Astea sunt colinde despre noi. Despre El sunt colindele care vestesc Nașterea Lui în cuvintele nepereche ale strămoșilor noștri. Reascultați cum cântați „O, ce veste minunată” și veți înțelege. Atât valorăm la vreme de sărbătoare câtă Evanghelie asumăm.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pentru că am zis de sărbători și pentru că cel mai frumos cadou sunt cărțile, care sunt cele trei cărți recente pe care le-ați cumpăra fiului și fiicei dumneavoastră?
Părintele Constantin Necula: Eu sunt, mai nou, un primitor de cărți de la copiii mei. Au „boala” mea de a citi tot ce prind și de a se bucura de lectură ca de aer. Mi-s dragi că intuiesc lecturile mele. Suntem legați prin zeci de povești citite împreună și nimic nu m-a bucurat mai tare decât sfada noastră pe „cine pune primul mâna pe carte”. Așa am citit Zafon și Noica deopotrivă, poveștile lui Creangă și teoriile lui Bertrand Russell „la pachet”. Acum le ofer operele nou publicate ale lui Platon, poeziile Monicăi Pillat ori scrierile Ioanei Pârvulescu. I-am învățat ce știu de la profesorii mei – Doamna Rodica Căprău și Domnul Florin Șindrilaru: nu se citesc cărți, ci autori. Deci…le ofer autori. Bucuria mea este că iubim cuvintele și Cuvântul.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ultima întrebare (dar nu cea din urmă): Ce vă liniștește? Ce faceți ca să vă regăsiți?
Părintele Constantin Necula: O sete incredibilă de cer. Îl aflu în oameni, în lecturi, în priveliști, în Liturghie și săptămânile grele de la filmări. În ochii celor care mă iubesc. Și un dor incredibil de cer. Care trece prin oameni și Liturghie. Mijlocul cel mai la îndemână, ai să râzi, e tăcerea. Pentru că nimeni nu se întreabă cât tace preotul ăsta care vorbește atât de mult…”.
