„Am fost acolo și am huiduit. Reacția a fost spontană, acel huooo a venit din toți rărunchii, pur și simplu: eram pe stadion și asistam la o ratare uriașă. Cine a stabilit că în fața unui moment artistic prost interpretat sau realizat cu fisuri nu ai voie să-ți manifești dezaprobarea? De când și de ce a devenit reprobabil să-i dai de înțeles unui performer, printr-un fluierat deloc admirativ, că ți-a înșelat așteptările?”, scrie, pe site-ul canal33.ro, jurnalistul Robert Turcescu.
„Pe mine, huiduielile din prima seară m-au bucurat pentru că le-am perceput ca pe un act firesc, al unei lumi încă normale la cap. Nu era nimic rasist acolo, a se slăbi! Oamenii au strigat huo pentru că așa le-a venit auzind maneaua la Coldplay. E aceeași manea care se aude din boxele vecinului în miez de noapte, când vrei să dormi cu fereastra deschisă simțind mirosul florilor de tei și ai parte de Salam cu fum de mititei. E maneaua din mijloacele de transport în comun, unde, mai nou, la telefon se vorbește și se ascultă muzică pe speaker. E maneaua de la chefurile care altădată se terminau cu o repriză de folk la chitară, iar acum sfârșesc în tânguieli dezarticulate despre bani, dușmani, stabor și gabor.
Tinerii frumoși și cu adevărat liberi s-au manifestat absolut admirabil în prima seară a concertului! Au dansat și au cântat când le-a plăcut și au lansat o plăcuță suedeză sonoră care l-a dezarticulat pe “marele” Chris Martin atunci când ceea ce se întâmpla pe scenă era distonant în raport cu evenimentul pentru care se aflau acolo. Un eveniment la care, merită să subliniem asta, nu fuseseră invitați, ci plătiseră bilet de intrare, ceea ce schimbă substanțial raportul dintre artistul de pe scenă și public.
Aici merită să facem o pauză de respirație și să mutăm accentul pe o sminteală din ce în ce mai mare în lumea show-business-ului: sindromul de guru. E din ce în ce mai greu să găsești un spectacol (muzical mai ales) în care artistul/ artiștii să nu aducă pe scenă o întreagă partitură de teme corecte-politic pe lângă instrumentele din dotare. Din fiecare solist vocal se zbate să iasă la iveală un mic Papă, o copie a Gretei Thunberg sau o corcitură între Bill Gates și Yuval Noah Harari. Bagi un hit de trei minute și vorbești apoi o jumătate de oră despre încălzirea globală, copiii din Africa, indigenii din Peru, sustenabilitate, drepturile animalelor și ale minorităților, laolaltă cu incluziunea socială a persoanelor cu handicap. Nimic rău, doar că adeseori muzica e lăsată pe planul doi. Sindromul de guru pare să-i cuprindă și la noi pe toți cei care ajung să umple cu spectatori Sala Palatului, o dată sau de mai multe ori pe sezon. Brusc, li se pare că au ceva mai mult de spus, dincolo de ceea ce reușesc să transmită prin muzică. Nu mai contează că abia au luat BAC-ul, dacă l-au luat, acum au reușit să adune cinci mii de oameni în fața scenei, deci musai tre’ să arunce peste ei cu vorbe mari și gânduri bune despre viață, despre lume.
La Coldplay s-a făcut însă un pas în plus. Unul nebănuit, un fel de experiment social la care au participat, atenție, în a doua seară a concertului, peste cincizeci de mii de oameni. S-a trecut de la mesaj, la dresaj. “Nu vă place? Nu, nu, nu ați știut că vă place! O să vă arătăm noi că a doua oară vă place!”. Și așa a fost: a doua oară nu s-a mai huiduit ca prima oară, ba chiar au apărut și aplauzele. Vorba unui amic mai hâtru, dacă mai era și o a treia reprezentație ajungea Coldplay să cânte în deschidere la Babasha!
Cum s-a ajuns de la huiduieli la aplauze? La fel de simplu cum s-a trecut în timpul pandemiei de la libertate de exprimare la “Informați-vă doar din surse oficiale!”. Prin exmatriculare în caz de nesupunere sau de disidență din grupul celor frecventabili. Prin public-shamming. Prin transformarea reacției firești în reacție puternic auto-cenzurată. Și, desigur, prin forța de manipulare a guru-lui de pe scenă, care, sunt convins, n-ar fi îndrăznit să facă de două ori un experiment de tip Babasha, dacă avea parte de o repriză de huiduieli pe Wembley.
Am fost acolo și am huiduit. Dar la Coldplay nu mă mai duc niciodată”, scrie Robert Turcescu.
