„Limitarea plăților cash este un DEZASTRU ELECTORAL pentru PSD și PNL. N-ați vrea să știți, ciolacilor și ciucilor, ce p@li v-ați luat ieri in Metro de la TOȚI micii comercianți care erau acolo. Dacă asta ați vrut, să vă umpleți frigiderul, ei bine, v-a ieșit! De fapt, v-a intrat…”, a scris jurnalistul Robert Turcescu, pe Facebook.
Pe de altă parte, într-un articol publicat pe site-ul canal33.ro, Turcescu scrie, sub titlul, „Mergeţi dincolo, aici se închide casa”:
„Să luăm aminte la două fraze scurte născocite de Mika Waltari și puse în gura unui personaj din romanul Egipteanul: „La noi este altfel, cei puternici îi conduc pe cei slabi. După cum am înțeles, în țările voastre, cei bogați îi conduc pe cei săraci”. Acum putem închide dicționarul explicativ al secolului XXI, definiția lumii în care trăim e completă și orice întrebare are măcar un capăt de răspuns.
Să începem cu bărbăția politică și să sfârșim pe un ton ironic, dar repede, pentru a evita agonia asamblării unui răspuns sofisticat acolo unde nu e cazul: pur și simplu nu se mai fabrică, modelul liderului politic puternic a fost scos din producție. Unii l-au considerat depășit, alții periculos, așa că s-a decis înlocuirea lui cu o varianta din plastic moale care să nu rănească pe nimeni.
Dar lecția despre putere e alta, istoria se definește ca un eveniment nenorocit după altul și încă se simte nevoie unor comenzi ferme și a unei direcții precise. E momentul în care intră în scenă tancurile și uniformele. Dacă bărbații politici lipsesc, apar războaiele și vidul de putere se umple cu morți. O pace durabilă are nevoie de multă forță.
Se intră în confuzie cu piciorul înțepenit pe accelerație. Deruta apare când competența e înlocuită de sume și de multe zerouri. Nulitățile vin la pachet cu multinaționale, fonduri de investiții și dorința de a schimba lumea cu una mai bună și cât mai verde. Dacă apar banii, dispar argumentele și se instaurează un regim de slăbire a democrațiilor pe model fasting: drepturile și libertățile individuale primesc orar de funcționare, în restul timpului se introduc paranteze, excepții, frici, pandemii și multă corectitudine politică.
Teoretic, citându-l pe Mussolini- atât cât mai e îngăduită această extravaganță!- am putea crede că ”un om poate să aștepte toată viața dacă are ce să bea și ce să fumeze”. Prin urmare, la fel cum străbunicii ne-au murit așteptând americanii, am putea pune și noi mâinile pe piept încrucișând sticla de whisky cu o ultimă țigară în timp ce nutrim speranța că toate defectele lumii vor intra la depanare. Practic, trăim într-o lume în care tot ce e stricat se aruncă și singura noastră șansă ar fi să găsim pe undeva varianta unei lumi mai bune. Mergeți dincolo, aici se închide casa!
Să facem socotelile, cu tot mărunțișul care ne-a mai rămas: e vina noastră că am ajuns să închidem ochii și să traversăm intersecțiile dintre vechi și nou fără o minimă precauție? Se putea altfel sau n-a existat nicio variantă ocolitoare? Mika Waltari are meritul de a ne fi avertizat că în ”țările noastre” bogații îi vor conduce pe cei săraci direct în prăpastie. Dar Waltari e vechi, depășit, analogic, iar egiptenii lui și mai și!
Se cuvine acum să urmărim zbaterea prezentului în care niște băieței aruncați în arena politică se străduiesc să găsească ieșirea înainte ca destinul să hotărască pe ce poartă intră fiarele. La pariul ăsta mergeți cu cel bogat sau cu cel puternic?”.
