„Putem să strigăm la ei cu voce tare, dar efortul ar fi inutil pentru că au ajuns la performanța excepțională în care turnul de fildeș se confundă cu fotoliul și cu telecomanda. E o ipostază nemaintâlnită care le dă sentimentul reconfortant că încă sunt în viața cetății și că, la o adică, sunt capabili oricând să întrerupă acest intermezzo vegetativ pentru a se arunca în luptă. Numai să merite. Doar să nu sufere încă o dezamăgire. Să nu aibă sentimentul că le sunt înșelate așteptările. Au nevoie de garanții și de o sinecură, poate ultima, dar să fie consistentă și pe termen cât mai lung, eventual cu perspectiva ieșirii la pensie sau a întregirii ei”, scrie jurnalistul Robert Turcescu, pe site-ul canal33.ro.
„Intelectualii noștri s-au plictisit să gândească pro-bono: ridicarea unei idei și efortul materializării ei costă. Viața e grea, lumea e rea, apuse sunt vremurile în care baricadele erau făcute din convingeri armate cu entuziasm. E drept, în acei ani nici durerile de oase, nici prostata și nici facturile nu atacau atât de tare. Acum totul scârțâie. Prezentul e incontinent. Perspectiva depinde de cardul de credit. Într-un astfel de mediu, trecutul în care s-au întâmplat confruntări la baionetă pentru a apăra onoarea de a gândi liber se mai vede doar prin ceața amintirilor și are un aer vetust prin care zboară la răstimpuri fantome dintr-un alt secol în care se scanda ceva cu libertate, iubim, înfrângem, murim.
Pe cine certăm, totuși? O generație de gânditori care are o cicatrice (poate chiar mai multe!) din vremea când se striga moarte intelectualilor merită măcar o reverență, chit că azi e schilodită și înghesuită în cărucioare cu rotile. Au făcut și ei cât au putut, cât le-au îngăduit puterile și Puterea. Ar mai avea ceva de zis? Probabil că da și o mai fac la răstimpuri, dar zicerile lor reverberează slab, în camerele mici unde se înghesuie locatarii bulelor de pe rețelele de socializare. Li se dă like, dar asta nu înseamnă că li se dă dreptate. Pentru a fi ca pe vremuri ar trebui să coboare din lumea virtuală măcar pe trotuarul din fața casei, acolo unde s-a adunat toată mâzga anilor în care ei au tăcut, iar ceilalți au făcut.
De ce nu-i iertăm, totuși? O lume în care intelectualii publici cedează în fața vânzătorilor de covrigi și ne abandonează la cheremul unor inși a căror hrană spirituală vine prin discuțiile cazone din jurul marmitei și al meselor de la popotă, e o lume prost croită care ar merita măcar șansa unor tipare îndreptate. Nu te poți împăca cu gândul că în jurul tău se întâmplă grozăvii comise de niște analfabeți. Ăsta nu e un gând, e o complicitate. Și cu o astfel de complicitate nu te poți împăca nici măcar în izolarea unui prezumtiv turn de fildeș la înălțimea căruia se presupune că nu ajunge mirosul de covrigi sau duhoarea cizmelor de infanterist nimerit în politica mare. Rămânerea în letargie devine într-un astfel de context sinonimă cu ieșirea din istorie.
Să spună și să scrie. Să ne scutească de veșnica victimizare și de justificarea tăcerii lor prin nevoia de a linge răni încă dureroase dintr-un trecut mai mult sau mai puțin recent. Au mai fost și alții cu minte multă prinși în ambuscade, dar n-au pus jos creionul și nici n-au coborât vocea. Până la urmă, oricât ar fi de dezumflată, roata istoriei tot se învârte”, scrie Turcescu.
