Exact în momentul în care umblă după americani, oferindu-se să plătească bani pentru trupe care să fie aduse la noi, o premieră, am spune, România se vede supusă unei veritabile umilințe, nefiind invitată la o importantă reuniune a NATO, la Cracovia, într-un format restrîns, unde s-a dezbătut fix relocarea de trupe americane în Europa. În decembrie, Trump va lua decizia finală, de unde ia trupe și unde le duce, dar pentru noi e clar de pe acum cum stăm. Emisarul american responsabil, Elbridge Colby, a venit miercuri la Nicușor DUPĂ Cracovia, a discutat, a plecat și în urma lui am aflat dintr-o postare pe X a președintelui (nu de pe siteul președinției) ce i-a spus el americanului, dar niciun cuvînt despre ce i-a spus americanul lui. Probabil nimic, scrie, pe inpolitics.ro, jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob.
„Situația are, per ansamblu, ceva aproape ridicol. România se oferă să plătească pentru soldați americani, în timp ce alții discută despre cum va fi organizată protecția militară americană în următorii ani. La București se vorbește despre consolidarea parteneriatului strategic. La Cracovia, însă, s-a discutat despre viitorul NATO, despre transferul unei părți mai mari din responsabilitatea apărării către europeni și, mai ales, despre reașezarea prezenței militare americane pe continent. O discuție condusă de Elbridge Colby, omul Pentagonului care coordonează evaluarea posturii militare americane în Europa și care are un rol important în pregătirea deciziei așteptate de la Casa Albă în decembrie. România nu s-a aflat printre participanți.
Clubul select al celor care vor decide viitorul apărării europene
Reuniunea de la Cracovia, desfășurată cu ușile închise pe 3 noiembrie, a adus la aceeași masă americanii și reprezentanții Poloniei, Germaniei, Olandei, Norvegiei, Suediei, Finlandei și Danemarcei, așa numitul grup de la Bergen. Un format restrîns, fără comunicat final, fără explicații publice privind deciziile discutate și fără o transparență pe măsura importanței subiectului.
Oficial, selecția participanților ar fi avut la bază cheltuielile de apărare și capacitatea statelor de a prelua responsabilități militare suplimentare. O explicație care sună rezonabil pînă cînd observăm că printre absenți se află Marea Britanie, Franța și statele baltice, aliați cu investiții și capacități militare importante. Nu vorbim despre o reuniune care poate modifica Tratatul NATO sau articolul 5. Dar nici nu este nevoie. Într-o alianță militară, influența nu se exercită doar în momentul votului sau al adoptării unei decizii oficiale. Se exercită mai ales atunci cînd sunt pregătite opțiunile, cînd se stabilesc prioritățile și cînd se decide cine participă la elaborarea soluțiilor.
Cine se află în încăpere poate influența decizia. Cine nu se află acolo riscă să primească ulterior explicațiile. Iar România, stat NATO la Marea Neagră, în imediata vecinătate a războiului din Ucraina, nu a fost prezentă.
Polonia se apropie de Sfîntul Graal militar
Contrastul cu Polonia este greu de ignorat, țara nu este doar gazda reuniunii, este unul dintre statele care par să negocieze concret un avantaj strategic major: o mare bază militară americană permanentă, precum Rammsteinul german.
Autoritățile poloneze au declarat că o decizie privind această bază ar putea fi luată în cîteva săptămîni, iar subiectul a fost discutat inclusiv la Cracovia. Decizia finală îi aparține lui Donald Trump. Pentru Polonia, o asemenea bază ar reprezenta Sfîntul Graal militar: consolidarea prezenței americane, creșterea importanței strategice și o legătură mai puternică între securitatea poloneză și interesele militare ale Washingtonului.
România se oferă să plătească pentru militari americani, în timp ce un grup restrîns de aliați discută cu Pentagonul despre viitorul prezenței acestor militari în Europa. Pînă și Băsescu a rîs, la B1TV: ”Care ar fi ideea, să plătim militari americani să staţioneze şi dacă e nevoie să lupte ce facem? Au alt tarif pentru fiecare glonţ, plătim tariful? (…) Da, te plătesc să stai. Şi dacă nu ai ordin să lupţi? Ce se întâmplă dacă plăteşti să staţioneze în baza de la Kogălniceanu 2.000 de militari şi când e de luptat ei nu au ordin să lupte? Nu poate funcţiona un asemenea sistem”.
Cu alte cuvinte, Bucureștiul pare să negocieze costul prezenței americane, în timp ce alții negociază arhitectura strategică în care această prezență va fi distribuită. România ar trebui să fie preocupată nu atît de numărul militarilor americani care vor rămîne pe teritoriul său, ci și de poziția pe care o va ocupa în viitoarea arhitectură militară. Dacă Polonia obține o bază americană permanentă, iar statele nordice și Germania participă la consultările strategice, Bucureștiul trebuie să știe dacă este considerat un partener de prim rang sau doar o platformă militară utilă.
Diferența este fundamentală.
Un stat poate găzdui baze, poate pune la dispoziție infrastructură și poate suporta cheltuieli, fără să aibă o influență politică proporțională asupra deciziilor luate de aliatul său.
Aici apare paradoxul cel mai incomod.
România vorbește permanent despre consolidarea parteneriatului euro-atlantic, despre întărirea NATO și despre relația privilegiată cu Statele Unite. Dar lipsesc exact rezultatele concrete. Iar problema nu va fi că americanii au uitat România. Problema va fi că România nu a reușit să se facă suficient de relevantă pentru a fi inclusă în cercul în care se decide viitorul apărării europene.
”Pentagonul își face un NATO în interiorul NATO. Iar noi aflăm din ziare” observă despre reuniune, foarte corect, fostul șef al SIE, gen(r) Silviu Predoiu, pe Facebook.
”Și acum, ca să ajungem acasă, România nu se află pe lista participanților. Nu există nicio confirmare publică a unei invitații, dar nici vreo relatare că am fi fost refuzați. Și, oricât am căutat, nu am găsit informații publice că cineva de la Cotroceni, de la Palatul Victoria, de la Ministerul Apărării sau de la Ambasada României la Washington ar fi solicitat participarea. Absența informațiilor nu dovedește absența demersurilor. Dar nici nu ține loc de explicații.
Gândiți-vă o clipă. România este stat membru NATO la Marea Neagră, în imediata vecinătate a unui război care nu s-a încheiat. Securitatea flancului estic ne privește direct. Și totuși, nu știm dacă am încercat să participăm la o reuniune în care tocmai această securitate a fost discutată. Cine a negociat? Cine a încercat? Cine a ridicat telefonul? Iar dacă răspunsul este „nimeni”, cine își asumă responsabilitatea?” se întreabă el, retoric.
Într-o alianță în care responsabilitățile se redistribuie, Bucureștiul nu își poate permite să confunde declarațiile de fidelitate cu influența strategică. Pentru că există o diferență enormă între a fi aliatul care oferă facilități și bani și a fi aliatul cu care se discută înainte de a lua decizia. Iar România pare să descopere, într-un moment extrem de sensibil, că această diferență poate deveni periculos de mare”, scrie BTI.





