Sâmbăta lui Lazăr este sâmbăta de dinainte de Duminica Floriilor – Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, înfăptuită în Betania. Data acestei sâmbete este deci una schimbătoare de la un an la altul, în funcție de data Paștilor – mai precis opt zile înainte de aceasta.
Evanghelistul Ioan relatează (Ioan 11) că, în ajunul intrării Sale în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Patimile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în Betania, chemat fiind de surorile lui Lazăr (prieten al lui Iisus), Marta și Maria, în casa cărora Iisus a fost găzduit de mai multe ori pe timpul activității sale publice (Luca 10, 38-42). Lazăr era bolnav, așa că surorile au trimis după Iisus, ca să vină în casa lor și să-l vindece. Dar Lazăr a murit până la venirea lui Iisus, și așa are loc marea minune a învierii lui Lazăr, care, deși mort de patru zile și depus în mormânt, este readus la viață de către Mântuitor. Atunci mulți dintre evreii care se găseau acolo au crezut în El (Ioan 11, 45).
Ca urmarea a învierii lui Lazăr la patru zile de la moartea acestuia, Hristos a fost întâmpinat ca Mesia cel demult așteptat, Împăratul lui Israel.
Împlinind proorociile din Vechiul Testament, El intră în Ierusalim, cetatea regală, călare pe un mânz de asină (Zaharia 9,9; Ioan 12,12-15). Mulțimile L-au primit, având în mâini ramuri de palmier, cu cântări și strigăte de laudă: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, Fiul lui David, Împăratul lui Israel!”
Văzând că mulți credeau în el, ca urmare a învierii lui Lazăr, dar și văzând că este slăvit de popor, preoții și cărturarii, în frunte cu arhiereul Caiafa, vor căuta să Îl omoare (Luca 19, 47-48, Ioan 11,45-57).
Sâmbăta lui Lazăr și Duminica următoare acesteia fac legătura între Postul mare și Săptămâna Mare. În ajunul celebrării învierii lui Lazăr, la Vecernie este anunțată în mod solemn încheierea celor patruzeci de zile ale Postului Mare. Aceste două zile, înainte de Patimile Mântuitorului, sunt unice și paradoxale.
Celebrarea Sâmbetei lui Lazăr este una pascală. Liturghia din această zi în slăvește pe Hristos – Învierea și Viața, Care, ridicându-l pe Lazăr din morți, a preînchipuit învierea de obște, a tuturor oamenilor, chiar înainte de patimile și moartea Sa. Această Liturghie este singura ocazie din cursul anului bisericesc în care cântările Învierii de Duminica se țin într-o altă zi.
În vechime, Sâmbăta lui Lazăr făcea parte din cele câteva mari zile baptismale din cursul anului bisericesc. La Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, în locul Trisaghionului, se cântă imnul baptismal din Epistola către Galateni: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3, 27).
În calendarul și imnografia Bisericii, această zi este strâns legată de ziua următoare, Intrarea Domnului în Ierusalim și de Învierea Domnului. De aceea, troparul acestei sâmbete este același cu cel al Floriilor: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorului morții strigăm: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.”
Învierea lui Lazăr preînchipuie învierea cea de obște, a tuturor, și de aceea în această sâmbătă se face pomenire generală pentru morți, cerând de la Domnul ca toți cei adormiți să fie așezați „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”.
Potrivit Agerpres, în satele din sudul ţării, în sâmbăta de dinaintea Floriilor, se practică un ceremonial complex cunoscut sub numele de Lazăr, Lăzărelul sau Lăzărică.
În această zi, cete de câte trei fete merg cu Lazărul, colind ce prevesteste soarta magică a lui Lazăr (cel ce a fost înviat din morţi, de către Mântuitor, în tradiţia creştină). Cea mai mică dintre fete se îmbracă în mireasă, Lăzăriţa, iar celelalte duc un coş de nuiele, pentru a pune ouăle primite din partea celor colindaţi.
Fetele formează un cerc, iar Lăzăriţa se plimbă înainte şi înapoi, în el, povestind, pe o melodie simplă, ‘drama’ eroului vegetaţiei, Lazăr: plecarea cu oile de acasă, urcarea în copac pentru a tăia animalelor frunză, căderea şi moartea lui neaşteptată, căutarea îndelungată şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioare, aducerea acasă, scalda rituală în lapte dulce şi îmbrăcarea în frunze de nuc, aruncarea scaldei pe sub nuci, completată, în unele variante, cu învierea lui Lazăr şi metamorfozarea lui în flori.
Denumirea populară a Floriilor, sărbătoarea ce urmează Lăzărelului, vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim.
Această zi semnifica reînvierea naturii prin înflorirea florilor, a salciei şi a pomilor fructiferi. În tradiţia populară românească s-au adăugat semnificaţii noi, legate de cultul moşilor şi strămoşilor (pomeni, curăţirea mormintelor şi cimitirelor, înfigerea în morminte a ramurilor de salcie ş.a.). Ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul când a intrat în Ierusalim. Acestea se duc la biserică spre a fi sfinţite şi cu ele se împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele.
În tradiţia populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă apa unui râu. De asemenea, în vreme de furtună se pun muguri din salciile de la Florii pe foc, pentru a împrăştia norii şi grindina, existând convingerea că familia va fi protejată de dezastre. Apicultorii înconjoară în ziua de Florii stupii cu ramuri de salcie, iar ţăranii cred în efectul miraculos al acestor muguri, îngropându-i sub brazdă.
