În Sfânta și Marea zi de Miercuri (Miercurea Mare) din Săptămâna Patimilor facem pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, dar și a vânzării lui Hristos de către Iuda Iscarioteanul cu treizeci de arginți fariseilor și cărturarilor, scrie crestinortodox.ro.
Ajunși la mijlocul distanței pe drumul trăirii patimilor, în Miercurea Mare deschidem capitolul în care se oglindesc două lumi. Deși legate între ele de prezența Mântuitorului, cumva, trăirile sufletești față de Acesta au fost atât de diferite încât au separat traiectoria a două destine pentru totdeauna. Vorbim despre femeia desfrânată pe de o parte și Iuda, ucenicul Domnului, pe de altă parte. Un alt „ingredient” care leagă cele două lumi este mirul, care, transfigurat parcă, se prezintă atât în ipostaza untdelemnului frumos mirositor și scump cât și în persoana Mântuitorului ca „Mirul cel neprețuit”.
Cât de cutremurător este gândul care asociază sincronizarea dintre începutul mântuirii păcătoasei și cel al prăbușirii apostolului, așa cum apare în cântările Bisericii: „Când păcătoasa aducea mirul, atunci ucenicul s-a înțeles cu cei fărădelege. Aceea se bucură turnând mirul cel de mult preț, iar el se grăbea să vândă pe Cel fără de preț, aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acela se despărțea de Stăpânul, aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob vrăjmașului”. În timp ce unul dintre ei își plătea prețul păcatelor anterioare, celălalt își „primea răsplata” pentru ceea ce urma să facă dar care nu putea nicicând să fie răscumpărat: trădarea.
În Sfânta și Marea zi de Miercuri ne este prezentată căderea lui Iuda ca ucenic al Domnului care este cu atât mai dureroasă cu cât ne gândim mai mult la situația în care el, care a trăit în preajma Domnului, a respirat același aer, a împărțit aceeași bucată de pâine cu Hristos, L-a privit în ochi, I-a ascultat glasul și învățăturile a ajuns să fie biruit de duhul necurat al lăcomiei. Văzând trădarea lui Iuda, trebuie să avem mereu în minte vulnerabilitatea noastră ca oameni în fața propriilor slăbiciuni care ne dau mereu târcoale, pentru a nu cădea și noi în aceeași cursă a celui rău. În același timp, ceea ce nu trebuie să uităm este traseul femeii desfrânate. Căzută, rătăcită în cele mai de jos trăiri umane, ducând o existență lipsită de valori reale, care după ce află de existența Mântuitorului și aude despre minunile Acestuia, realizează că până și viața ei mizerabilă poate să își schimbe cursul, că până și ea mai merită o șansă. Speranța ei este credința curată, cea care îi va aduce iertarea păcatelor și vindecarea neputințelor. Oricine poate spera la o nouă șansă atâta timp cât înțelege că prin căință, credință și smerenie se clădesc treptele unei noi vieți. Menționăm că sunt două femei care au turnat mir pe Hristos. Primii trei Evangheliști vorbesc despre una și aceeași femeie, numită îndeosebi femeia cea păcătoasă, iar Sfântul Evanghelist Ioan vorbește despre Maria, sora lui Lazăr.
Evenimentul acesta din casa lui Simon leprosul din Betania scoate în evidență ceea ce ambele caractere prețuiau mai mult: femeia cea desfrânată dovedește că Domnul Iisus este centrul existenței sale punându-L pe El pe piedestal prin folosirea mirului de mare preț, iar Iuda apreciază încă o dată valoarea banului în detrimentul oricărui alt lucru, manifestându-și indignarea față de gestul femeii de a risipi, turnând pe capul Mântuitorului, valorosul mir de nard pe care l-ar fi putut vinde iar banii dobândiți „să-i împartă săracilor”. Cunoscându-i caracterul și implicit defectele, Mântuitorul subliniază importanța delimitării lucrurilor trecătoare față de cele veșnice și anume că trebuie să fim atenți ca nu cumva din prea multă dorință de a ne arăta evlavioși să uităm ceea ce este mai important: să-L cinstim pe Domnul în fiecare clipă a vieții noastre ca pe cel mai de preț dar.
Când Iuda, oarecum iritat întreba: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea” răspunsul Domnului este vehement și explicativ: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.” Hristos Își profețește aici încă o dată propria-I înmormântare știind că după ce va fi dat jos de pe cruce, femeile mironosițe care vor dori să-I ungă trupul cu uleiuri conform tradiției nu vor avea timp să o facă din cauza grabei cu care vor trebui să Îl îngroape, o apără pe femeia păcătoasă motivându-i gestul ungerii picioarelor cu mirul cel scump.
Să nu uităm: milostenia este o caracteristică esențială pentru un creștin, dar nimic nu este prea bun, prea scump, prea frumos pentru Domnul. Toate aceste calcule par absurde mai ales când socotim că Iuda, deja Îl vânduse pe Mântuitor pentru 30 de arginți, o sumă amăgitoare, primită pentru a-L trăda pe Cel fără de preț. Comparativ cu această sumă, prețul mirului de nard plătit de femeia păcătoasă era cu mult mai mare (300 de dinari – un dinar cântarea 4,5g de argint pe când o monedă de argint cam 14g – ceea ce însemna aproximativ 100 de arginți) demonstrând încă o dată că ea pune mai mult preț nu numai pe sufletul ei decât o face Iuda cu al lui, ci și pe trupul lui Hristos pe care ea Îl prețuiește cinstindu-L cum se cuvine, pe când ucenicul cel necredincios își trădează Învățătorul trimițându-L la judecată și răstignire.
Păcătoasa îi va unge picioarele Domnului, le va șterge cu părul ei și le va curăța cu lacrimile ochilor izvorâte din inima sa pocăită, lacrimi ce îi vor aduce salvarea sufletului său, iar Iuda va plănui, va trăda, va vinde pe Cel ce singur avea puterea de a-i salva sufletul, Cel care i-a fost lumină în întunericul vieții sale nefericite. Toate acestea, în detrimentul a ceea ce nu valorează nimic fără integritate morală, sufletească și anume: avuția și bogăția. „Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorul de oameni și s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul cel greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el și s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor. Slavă, Hristoase, milostivirii Tale.”
Că banul nu valorează nimic fără un suflet curat se vede încă o dată spre final, când Iuda, măcinat de gândul trădării își curmă viața, în timp ce femeia păcătoasă este lăudată de Însuși Domnul, care prețuiește gestul său dorind să-l facă cunoscut tuturor spunând: „Adevărat zic vouă: «Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.»”
Gestul vânzării făcut de către Iuda a dus la decizia Bisericii ca ziua de miercuri alături de cea de vineri (cea a răstignirii Domnului) să fie cele două zile ale săptămânii în care creștinii să postească de-a lungul întregului an.
Nu e de ajuns să spui că ești creștin pentru a fi unul, ci mai bine să fii unul fără a spune asta neapărat, ci doar să o dovedești. Părintele Petroniu Tănase spune că: „nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia”. De aceea, Sfinții Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru”.
