„Câteva observații despre “noua lege a salarizării”:
– România nu se află la prima promisiune a unei salarizări “unice”. Am mai avut două asemenea legi — una sub Boc (284/2010), alta sub Grindeanu (153/2017). Ambele au fost prezentate drept reforme istorice. Niciuna nu a fost aplicată până la capăt în forma promisă. Înainte să ni se ceară să credem în a treia lege “unică”, trebuie să ni se spună ce nu a funcționat la primele două. Au fost greșite principiile, calculele sau aplicarea? Cine a răspuns pentru eșec? Guvernele care au promis ordine și au livrat improvizație nu mai merită încredere pe cuvânt. Ne datorează dovezi”, scrie, pe Facebook, Silviu Predoiu, fostul şef al SIE.
„- De mai bine de un an, aproape orice măsură nepopulară ne este explicată prin aceeași formulă magică: avem termen, altfel pierdem banii. PNRR a devenit o dogmă administrativă. Spui “jalon” și discuția se închide. Nu mai contează cine a negociat condițiile, cine a întârziat reforma, cine a făcut calculele și cine semnează decizia. Există un termen și trebuie să ne supunem necondiționat. Asta în opinia actualilor guvernanți, pentru care renegocierea nu există.
– Aflăm acum de la premier că proiectul trimis Comisiei Europene a primit observații, iar ministerele trebuie să-l “reașeze”. Tradus din birocratic: grilele trebuie comprimate sau reorganizate astfel încât anvelopa salarială să încapă în limitele bugetare. Întrebarea este inevitabilă: ce au făcut experții români care au elaborat, verificat, avizat și negociat proiectul? Cum trece un proiect de lege care afectează traiul a sute de mii de oameni prin ministere, direcții și comisii, pentru ca abia la Bruxelles să se constate că socotelile sau principiile sale ridică probleme?
– Oricare ar fi explicația — proiect prost construit, calcule nerealiste, estimări bugetare greșite sau proiect bun și abandon politic în spiritul obedienței deja tradiționale a politicianului român — ea trebuie să conducă la asumarea răspunderii. Dacă proiectul a fost prost, trebuie să răspundă cei care l-au redactat și avizat, de la echipele tehnice până la miniștrii responsabili. Dacă proiectul a fost bun, trebuie să răspundă cei care nu au fost capabili să-l argumenteze și să-l susțină. Dacă premisele bugetare s-au schimbat, trebuie să ni se spună cine le-a calculat greșit și de ce. Nu există varianta acceptabilă în care toată lumea rămâne în funcție, nimeni nu răspunde, iar nota de plată ajunge, ca de obicei, la cetățeni.
– Da, mă deranjează că un expert comunitar (bugetar european adicătelea), care câștigă minimum 4.000 de euro lunar — cel puțin dublul salariului net al unui ministru român, conform acestui proiect de lege — și care nu va suporta niciodată efectele noii grile ajunge să corecteze ceea ce armata de experți a statului român nu a fost capabilă să construiască și să apere responsabil. Nu pentru că expertul european nu ar avea dreptul să-și facă meseria. Dimpotrivă. Ci pentru că ai noștri par să nu și-o fi făcut pe a lor. Iar după încheierea negocierilor, Guvernul ne va explica probabil că “a cerut Bruxellesul”. Vina va călători din nou, dus-întors, între București și Bruxelles, fără să se oprească vreodată la cel care a calculat, a negociat, a avizat sau a semnat.
– În cadrul PNRR, Comisia Europeană verifică îndeplinirea jalonului și sustenabilitatea financiară a angajamentelor asumate de România. Nu guvernează însă România și nu stabilește cât valorează munca unui profesor, medic, polițist sau militar român. Bruxellesul poate cere sustenabilitate. Poate formula observații și solicita clarificări. Dar alegerea soluțiilor și răspunderea pentru consecințele lor aparțin Guvernului României. Nu poți exporta decizia nepopulară și păstra la București numai dreptul de a tăia panglica.
– Întrebarea corectă nu este doar cât plătește România bugetarilor săi, ci ce primește societatea, sub forma serviciilor publice, în schimbul acestor bani. O salarizare sănătoasă trebuie judecată simultan prin echitate, competență, performanță și sustenabilitate. Dacă lipsește una dintre ele, nu mai avem reformă, ci doar redistribuirea nemulțumirii.
Altfel, vom avea a treia lege “unică” — la fel de unică precum precedentele: scrisă de experții noștri, corectată de cei europeni, votată sub amenințarea pierderii banilor, aplicată selectiv și modificată succesiv până când nimeni nu va mai recunoaște proiectul inițial. Încă o lege Frankenstein, construită din compromisuri incompatibile, care nu va servi coerent nimănui, dar îi va afecta pe toți — bugetari și angajați din mediul privat deopotrivă. Iar statul nu va deveni mai eficient.
Va deveni doar mai priceput să explice, cu voce calmă, de ce răspunderea pentru propriile decizii aparține întotdeauna altcuiva”, spune Predoiu.
