„Trăim, de prea multă vreme, într-o convenție comodă și profund ipocrită: despre lideri putem spune orice — că sunt nepricepuți, abuzivi, neinspirați, chiar corupți — dar, Doamne ferește, nu cumva să sugerăm că sunt inapți din punct de vedere medical sau psihologic pentru funcția pe care o ocupă. Acolo se trage linia roșie. Nu pentru că nu ar putea fi adevărat, ci pentru că “asta nu se face”! Ni se spune că nu este etic să pui diagnostice dacă nu ești medic. Iar dacă ești totuși medic, nici atunci nu e bine, dacă nu ai consultat direct pacientul. Iar dacă l-ai consultat, atunci chiar ești ținut de secretul profesional. Corect”, scrie, pe Facebook, Silviu Predoiu, fot şef al SIE.
„Dar, în mod curios, a devenit perfect acceptabil — chiar recomandat — să suportăm consecințele unor decizii aberante, luate de oameni a căror judecată pare, în mod repetat și public, desprinsă de realitate. Este moral, ni se explică, să tăcem și să înghițim. Să acceptăm suferințe, lipsuri, umilințe, riscuri de securitate și chiar perspective de război — uneori cu accente nucleare — fără să punem întrebări incomode despre capacitatea reală a celor care decid, fie de aici sau de aiurea. Pentru că “nu este acceptabil”!
Și atunci asistăm, aproape cu o politețe bolnăvicioasă, la spectacolul unor lideri care parcă se străduiesc să transmită lumii că nu mai sunt în control. Ni-l amintim pe președintele Biden vorbind cu personaje inexistente, adormind în momente oficiale, pierzându-și echilibrul la propriu și la figurat, rătăcind între idei fără legătură? Și, cu toate acestea, avea “pe mână” mecanismele cele mai sensibile ale puterii: armate, servicii, coduri nucleare. Astăzi mai toți spun asta dar cine o spunea atunci era clar un dușman al democrației, dacă nu chiar un pro-rus dovedit. Am văzut și am tăcut. Pentru că “nu se cade” să observăm evidența dacă aceasta poate implica o condiție medicală!
Medicii, desigur, au propriile coduri profesionale. Dar cetățeanul nu este obligat să abdice de la propriul discernământ. Nu există niciun cod moral care să te oblige să închizi ochii când viața ta și a copiilor tăi este pusă în pericol de incapacitatea evidentă a celor aflați la conducere. Pentru ca dreptul lor la viață privată are, de partea cealaltă, dreptul nostru de a ști cine sunt si cat de valizi sunt cei care ne conduc, atât timp cât deciziile lor influențează viața sau existența unei națiuni sau, mai dramatic, a întregii planete.
În viața de zi cu zi, avem bun-simț. Nu trimiți un om cu dizabilități motorii să joace fotbal și nu inviți un nevăzător să facă tir cu arcul. Nu din lipsă de respect, ci dintr-o minimă raportare la realitate.
Dar când vedem un lider care ajunge să se prezinte ca trimisul lui Dumnezeu pe pământ, care este dovedit că minte compulsiv, care vorbește despre distrugeri, dispariția unei națiuni și războaie cu aceeași lejeritate cu care prezintă planul unei săli de bal, care nu manifestă nicio urmă de empatie pentru victimele deciziilor sale — nici măcar când acestea sunt copii — atunci devine brusc indecent să te întrebi dacă nu cumva avem de-a face cu un dezechilibru psihic serios. Pentru că, nu-i așa, “asta nu se cuvine”!
Și nu spunem nimic nici despre figurile tragi-comice, rătăcite în lumi paralele, incapabile să se racordeze la realitatea comună. Îi vedem gesticulând fără sens, vorbind pe lângă subiect, împiedicându-se pe covoare roșii suficient de late cât să aterizeze un avion mic, amânând decizii ani la rând dintr-o incapacitate evidentă de a le lua. Și totuși, le încredințăm viitorul nostru, cu o disciplină aproape religioasă.
Nu vorbim despre a inventa ceva. Nu vorbim despre informații secrete sau despre bârfe de culise. Vorbim despre lucruri vizibile, publice, repetate, mediatizate. Nu este o insultă să recunoști că o afecțiune sau o limitare există. Boala nu este o rușine. Dar incompatibilitatea dintre anumite condiții și responsabilitățile unei funcții de conducere este o realitate. Iar când exact acea condiție te împiedică să o conștientizezi, devine responsabilitatea societății să intervină — pentru binele celui în cauză și, mai ales, pentru protecția celor mulți.
Ideal, liderii ar trebui evaluați înainte de a ajunge la putere. Dar dacă am ratat momentul — și se întâmplă frecvent — atunci evaluarea trebuie făcută în timp real, cât încă se mai poate interveni. Nu post-mortem politic, nu cu analize docte după ce răul a fost făcut. Pentru că a judeca liderii doar după ce au plecat – așa cum astăzi fac, spre exemplu, americanii cu Biden și românii cu Iohannis – nu este dovadă de înțelepciune. Este doar o formă elegantă de lașitate colectivă.
Nu trebuie să uităm că nu vorbim doar despre mandatele lor ratate. Vorbim despre timp furat. De la noi. Ani în care nu s-a construit nimic, în care deciziile au fost evitate, în care oportunitățile au fost pierdute. Timpul nostru, al tuturor. Timp furat. Și niciodată înapoiat. Iar dacă despre boală nu avem voie să vorbim, despre hoție mai avem voie?”, scrie Predoiu.
