„Orice furie virtuoasă ține doar trei zile. Iureșul cu merdenelele cu margarină a trecut. O altă furtună într-un pahar cu apă chioară ce a ținut de interminabilele războaie culturale dintre tefelei și deplorabili. Ce e de reținut din această micro-spasmă? Că resursele simbolice au, încetul cu încetul, supremația asupra celor materiale. Aici, Inglehart și Bourdieu își dau mîna peste realitate și au putere explicativă asupra conflictului recent”, scrie, pe Facebook, sociologul Mirel Palada.
„Într-o societate a bunăstării urbane, Inglehart ne arată cum generațiile recente post-materialiste țin mai mult cont de resursele simbolice decît de cele materiale. În loc să ne indignăm de pensii, salarii, inflație, taxe, de energie, de felul în care ni se scurg banii înspre Ucraina, de neocolonialism și de relația dintre centru și periferie, noi ne centrăm atenția asupra suprastructurii simbolice: unt sau margarină.
Într-o societate a diferențierii consumului, Bourdieu ne arată cum semnalarea virtuții (virtue signaling) e un instrument de dominare simbolică și de definire a distincției (la distinction). Doar cei cu resurse mai multe (ocupație, bani, mediu rezidențial, vîrstă, adică tefeleii) au dreptul să definească valorile dominante și să transforme prestigiul în armă discursivă.
Untul e mai bun decît margarina, croissantul te face mai cetățean de rang întîi decît merdeneaua deplorabililor și a știrbilor și a săracilor. Merdelinezii nu e uameni. Doar noi, tefeleii cei strălucitori și învingători, croasantații, avem dreptul să vă spunem ce e bun și ce e cîh, cum să vă îmbrăcați, cum să vă distrați, ce să mîncați, cum să trăiți, știrbilor, inculților, untermenșilor.
De reținut și reacția, contrarevoluția marxistă a morlocilor. Deplorabilii au prins suficient curaj încît și-au permis tupeul să facă din handicap renume, cum ar zice Alecsandri. Merdeneaua a devenit o podoabă de hai sictir, de Gavroche care-și flutură steagul zdențuit în fața tefeleilor îmbuibați. In your face, Mițo!
Plecat-am nouă din Obor
Și cu nea Mi’ai, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În mînă merdeneaua rece.
Ce rămîne? Un bîzdîc trecător de vară, un șpriț ușor de indignare. Morloci și eloi, victime și eroi, tefelei și marțafoi, ce e val ca valul trece. Deșertăciune a deșertăciunilor, căci toate sînt deșertăciuni.
De ce trag clopotele, Mitică? De funie, mon cher…”, scrie, ironic, Palada.
