La 13 septembrie 1831, domnitorul ţării îl însărcinează pe şeful oştirii, Spătarul Alexandru Ghica să organizeze de urgenţă „Spitalul pentru oastea pământească”; ca urmare, şeful oştirii îi ordonă doctorului Johann Georg Andreas Grunau să întocmească proiectul spitalului ostăşesc, prima instituţie de acest fel din ţară. Astfel, anul 1831 este considerat ca dată oficială de naştere a Spitalului Militar, sediul a ceea ce avea să se numească, pentru început, „Lazaretul Regimentului I”. În perioada 1831 – 1832, Spitalul Militar funcţionează iniţial în Spitalul Filantropia, apoi în Mânăstirea Mărcuţa şi, ulterior, la Beilic, în fostul palat al oaspeţilor turci.
Începând cu toamna anului 1834, Spitalul Militar se mută, pentru următorii 25 de ani, în clădirea Mânăstirii Mihai Vodă.
Primul şef al noii instituţii, doctorul Georg Johann Andreas Grunau (1784-1857), asigură conducerea între 1831-1837. Medicul german este primul organizator al Serviciului medical militar având şi o contribuţie importantă, mai puţin cunoscută la începuturile învăţământului medical militar din Ţara Românească. El organizează pregătirea profesională a primilor ostaşi sanitari şi a felcerilor, în lazaretele oştirii, anticipând demersurile ulterioare ale lui Carol Davila. Introduce şi regulamentul serviciului interior al spitalului ostăşesc de la Mihai Vodă. În anul 1851, la solicitarea comandantului spitalului, ia fiinţă primul serviciu permanent de gardă, în vederea asigurării asistenţei medicale în regim de urgenţă.
Doi ani mai târziu, în 1853, domnitorul Barbu Ştirbei încredinţează conducerea spitalului doctorului de origine franceză Carol Davila. Timp de 29 de ani, acesta, prin capacitatea de organizare, planificare şi valorificare a oportunităţilor, elaborează primul regulament modern de funcţionare a Spitalului Militar, structurat pe asigurarea a două funcţii organice, respectiv, asistenţa medicală chirurgicală şi cea de medicină internă. Concomitent, intervine la prinţul Barbu Ştirbey pentru a susţine elaborarea planurilor de proiectare şi construcţie ale unui nou local.
Dr. Carol Davila pune bazele Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, impulsionând procesul de formare şi perfecţionare medicală, bazate pe studii şi cercetări ştiinţifice. În planul organizării, în 1858, se introduce primul regulament al serviciului interior al Spitalului Militar din Bucureşti, separând serviciile spitalului în două diviziuni (medical şi chirurgical) şi creând o bază clinică de practică şi învăţământ sanitar militar. Din 1859, Spitalul Armatei se numeşte Spitalul Militar Central. În 1861, Carol Davila reorganizează spitalul în patru secţii – două secţii medicale, una chirurgicală, una de boli venerice în concordanţă cu morbiditatea epocii. Din 1859 şi până în 1889, spitalul funcţionează într-un local din strada Ştirbei Vodă.
După decretarea Legii pentru organizarea Armatei din 1864, Carol Davila adoptă măsuri de organizare, înzestrare şi modernizare a instituţiilor sanitare, cu scopul de a le ridica la nivelul celor europene. În această perioadă, Spitalul Militar Central, datorită capacităţii limitate, nu poate face faţă cerinţelor mereu crescânde de internări. Din acest motiv, se înfiinţează primele infirmerii şi ambulanţe de regiment, cu scopul de a apropia asistenţa medicală de trupe, astfel încât medicii de unităţi să intervină mai rapid şi eficient în rezolvarea cazurilor uşoare.
În anii premergători Războiului de Independenţă, în structura Spitalului Militar Central sunt alocate 500 de paturi. În baza Înaltului Decret numărul 787 din 6 aprilie 1877, este decretată mobilizarea. Cu această ocazie, Spitalul Militar Central trece rapid la organizarea sa pentru campanie şi în baza Ordinului de Zi numărul 6 din 27 aprilie 1877, emis de către Marele Cartier General al Armatei Române, Spitalul Militar Central este obligat să înfiinţeze o serie de formaţiuni sanitare, care urmează să fie puse la dispoziţia trupelor. În acest context, un număr însemnat de medici din spital, în frunte cu inspectorul general Carol Davila dar şi din alte spitale din ţară, încadrează formaţiunile sanitare ce acţionează pe front.
În această perioadă, Spitalul Militar Central are un rol fundamental, contribuind cu medici, ambulanţe, medicamente, materiale pentru pansamente, corturi, alimente pentru formaţiunile sanitare ale frontului. În acelaşi timp, spitalul îşi desfăşoară şi activitatea de spital de zonă interioară având amenajate pavilioane pentru aproximativ 500 de bolnavi şi răniţi. În perioada războiului, 3000 de pacienţi au fost internaţi în spital. Deşi din rândurile medicilor şi personalului auxiliar ai spitalului pierderile sunt reduse, sunt şi cadre medicale care cad pe câmpul de luptă (23 de medici, farmacişti şi chirurgi decedează iar alţi 71 suferă răni sau patologii conexe). Cu toate aceste pierderi incomensurabile, Spitalului Militar Central trece cu bine această dificilă încercare, prima lui mare experienţă în organizarea, înzestrarea şi desfăşurarea activităţii spitaliceşti pe timp de campanie.
După anul 1878, asistăm la un proces de refacere a spitalelor, la construirea unor noi aşezăminte spitaliceşti, la dezvoltarea reţelei de asistenţă medical profilactică, la combaterea focarelor epidemice care au însoţit războiul. Astfel, în anul 1883 Ministerul de Război alocă şi achiziţionează cu 1.370.000 lei terenul de 82.802 m2, lângă Gara de Nord, vecinătate favorabilă transportului vagoanelor cu răniţi, în vederea construirii noului spital militar. Nevoia de modernizare şi diversificare continuă. Astfel, între 1883 şi 1889 se realizează o nouă construcţie pavilionară – 7 pavilioane găzduind 10 servicii. Spitalul Militar Central este primul spital european cu lumină electrică şi spălătorie cu aburi, acest fapt datorându-se dr. Atanase Demosthene şi dr. Zaharia Petrescu, astfel că ajunge să fie citat ca model în cadrul tratatelor de igienă realizate de autorii francezi. Începând cu anul 1892, pe lângă spital se înfiinţează Institutul Medico-Militar.
Un moment de referinţă este anul 1915, cînd se înfiinţează sanatoriul militar „Elena Eraclide” destinat iniţial ofiţerilor, situat în apropierea Spitalului Militar şi în administraţia acestuia, în Calea Plevnei 162. Clădirea donată de Elena Eraclide este compusă din şase imobile, cu o capacitate de 100 de paturi, cu servicii de chirurgie, medicale, genito-urinare, stomatologie. Pe timpul Primului Război Mondial, sanatoriul devine Spitalul Z. I. (zonă interioară) pentru ca din 1919 să revină la activitatea iniţială şi, din nou, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial sanatoriul redevine spital de zonă interioară; în februarie 1949, sanatoriul îşi încetează activitatea.
În primele luni ale Campaniei din 1916-1918, Spitalul Militar, sub comanda Gl. prof. A. Demosthene, este pregătit pentru misiunile pe care le are de îndeplinit. Prin transformarea în anexă a Institutului Medico-Militar, Spitalului Militar i se sporeşte numărul de paturi la 700. Se construieşte un nou pavilion, în faţa celui chirurgical, destinat serviciilor medicale. La 3 septembrie 1916, prin Ordinul numărul 724, Marele Cartier General cere evacuarea în Moldova, inclusiv a Spitalului Militar Central. Astfel, o parte a SMC rămâne în administrarea Crucii Roşii şi o parte se deplasează în Moldova, în localul Institutului Gregorian (care dispune de o sală de operaţii, 4 saloane pentru răniţi, săli de pansamente, farmacie, spălătorie, bucătărie şi serviciu de gardă). În timpul luptelor purtate, medicii militari au plătit un greu tribut de sânge, totalul pierderilor situându-se la cca. 14% din efectivul sanitar. Astfel, a fost recunoscută medicina militară ca armă combatantă.
Un moment special este marcat de ordinul prin care Spitalul de Zonă Interioară nr. 106 îşi încheie activitatea în martie 1918. În toamna aceluiaşi an, încep să sosească din Moldova, primele servicii medicale ale Spitalului Militar, acesta devenind în curând operaţional. Printr-un efort susţinut şi concertat al întregului corp, se diversifică specialităţile medicale şi se revizuieşte Legea de organizare a serviciului sanitar militar. Astfel, Spitalul Militar are în structură următoarele servicii: Medical I, Chirurgie I şi II, Boli Contagioase, Genito-urinar, Dermato-Sifilis, Boli de ochi, Boli nervoase, Stomatologie, Radiologie, Laborator (Bacteriologie şi Chimie) şi Farmacie. Trebuie menţionat că, la întoarcere, corpul medical găseşte un local în mare parte devastat de ocupanţii germani şi austro-ungari dar acest lucru nu împiedică delegaţia spitalului militar să participe la 1 Decembrie 1918 la Marea Unire de la Alba – Iulia.
După reparaţiile care au durat aproape un an, la 2 iunie 1919, Spitalul Militar Central „Dr. Carol Davila”, îşi reia activitatea cu un număr de 700 de paturi. Se menţine denumirea de Spital Militar Central, dar se adaugă eponimul „Regina Elisabeta” ca o recunoaştere a modului în care se implicase Regina în ajutorarea răniţilor de război, în timpul conflagraţiei Primului Război Mondial. Grija familiei regale pentru viaţa răniţilor şi bolnavilor din armată avea să primească o nouă recunoaştere prin apariţia unui nou pavilion, în 1929 care primeşte denumirea de „Domniţa Ileana”. Spitalul devine bază de învăţământ pentru elevele şcolii de Cruce Roşie.
La data de 25 iunie 1941, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Spitalul Militar Central îşi schimbă profilul din spital militar de pace în spital mixt de zonă interioară. Din anul 1941, spitalul funcţionează sub denumirea de Spital Militar de Zonă Interioară. Începerea războiului găseşte spitalul cu o capacitate de 1.165 paturi, însă necesităţile războiului vor determina creşterea acesteia prin afilierea unei anexe (Sanatoriul Central din Calea Călăraşi, cu 150 de paturi). 29.421 pacienţi sunt internaţi în spital în anul 1941, iar în anul 1942 un număr de 32.116 pacienţi.
Spitalul Militar este şi el victima raidului german care a bombardat Bucureştiul la data de 24 august 1944, însă a asigurat asistenţa medicală chirurgicală pentru toate victimele din Bucureşti. În 1945, numărul internărilor în spital este mai mare decât în perioada războiului, fapt determinat de desfiinţarea spitalelor de campanie care îşi evacuează pacienţii către Spitalul Militar Central.
În anul 1945 spitalul deţine un număr de 1027 de paturi, pentru ca 20 ani mai târziu să ajungă la 1.450, ceea ce arată continua tendinţă de dezvoltare a acestuia. În anul 1950 se construieşte clădirea Policlinicii spitalului, cu toate cabinetele de specialitate şi triaj. După cutremurul din 1977, Capitala este devastată şi în numai două ore, Spitalul Militar Central tratează 884 de răniţi. Astfel Spitalul Militar Central se mobilizează în câteva ore pentru a opera un flux mare de răniţi.
După 1979, pavilioanelor din 1889, li se adaugă construcţii moderne specifice, de tip monobloc. Se construieşte şi dotează pavilionul chirurgical, la iniţiativa şi sub directa îndrumare a Generalului dr. Vlad Florian şi, în 1987, pavilionul de imagistică, la iniţiativa Generalului prof. Dr. Codoreanu Ion.
Un alt moment crucial este acela prin care s-a solicitat asistenţa medicală de urgenţă pentru victimele Revoluţiei Române din 1989. Cutremurul devastator din anul 1977 şi Revoluţia din anul 1989 au constituit momente decisive în validarea, atât a capacităţii infrastructurii medico- militare moderne, cât şi a vitezei de intervenţie, de preluare şi asigurare a asistenţei medicale pentru un număr foarte mare de pacienţi aflaţi în stare gravă.
În anul 1996, prin atestarea senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, denumirea instituţiei devine „Spitalul Clinic Militar Central”. Un alt moment important al istoriei spitalului îl reprezintă inaugurarea, în 2004, a Ambulatoriului de specialitate, clădire modernă, construită cu dificultate, în mulţi ani, dar care este reprezentativă.
Din luna septembrie 2009, prin ordin al ministrului apărării naţionale, denumirea spitalului se modifică în Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, ca rezultat al recunoaşterii dezvoltării activităţii didactice şi de cercetare clinică din cadrul spitalului, reflectată şi în creşterea numărului de clinici universitare din spital.
În anul 2011, la aniversarea a 180 de ani de existenţă, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” este decorat de Preşedintele României, în semn de înaltă apreciere a întregii activităţi de asistenţă medicală, cu Ordinul Meritul Sanitar în grad de Mare Ofiţer.
În anul 2012, Spitalul Militar Central parcurge primul proces de acreditare, de către Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate. Astfel, unitatea noastră reuşeşte să obţină un punctaj mare care o clasează în topul performanţei profesioniştilor din sănătate.
Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central este unitate funcţională regională de urgenţă Bucureşti 3, conform prevederilor Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 30/2015 pentru modificarea şi completarea Ordinului nr. 1085/2012 privind măsuri de organizare şi funcţionare a spitalelor regionale de urgenţă şi a unităţilor funcţionale regionale de urgenţă, publicat în Monitorul Oficial al României nr 44 din 2015, Partea I.
Prin Decretul nr.834 din 12 iulie 2021, preşedintele României acordă drapelul de luptă Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, un alt moment marcant în istoria instituţiei.
Acestea sunt, pe scurt, câteva dintre reperele parcursului istoric ale Spitalului Militar Central care, la ceas aniversar, merită amintite pentru că nu putem schimba niciodată trecutul dar avem opţiunea de a învăţa din el.
În prezent, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” este una dintre cele mai moderne şi bine dotate instituţii medicale din România. Pe lângă asigurarea asistenţei medicale de urgenţă şi de specialitate, spitalul este un centru de excelenţă în cercetarea medicală şi formarea profesională, având o colaborare strânsă cu numeroase instituţii academice şi militare.
Cu o moştenire istorică de aproape 200 de ani, Spitalul Militar Central continuă să fie un simbol al excelenţei în medicina românească, un loc în care tradiţia şi inovaţia se împletesc în slujba sănătăţii publice şi a apărării naţionale. Spitalul s-a remarcat prin profesionalismul de înaltă clasă, prin abordarea multidisciplinară şi prin capacitatea de a face faţă celor mai complexe provocări medicale.
De-a lungul timpului, a fost un loc de pionierat în medicina militară, dar şi în inovaţiile medicale din România. Fie că vorbim de situaţii de criză, intervenţii chirurgicale de top sau programe de pregătire medicală, spitalul a demonstrat în mod constant că este o resursă vitală în protejarea sănătăţii naţionale. Pe parcursul anului 2023, 43.882 pacienţi au beneficiat de spitalizare continuă, 80.541 pacienţi au beneficiat de spitalizare de zi, au fost acordate 52.233 consultaţii în cadrul Ambulatoriului Clinic Integrat şi 39.883 pacienţi s-au prezentat în Unitatea Clinică de Primiri Urgenţe. Totodată, există o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de tratament şi îngrijire oferite pacienţilor, în acest sens, în prezent, au loc ample lucrări de modernizare la 7 dintre pavilioanele aflate în componenţa spitalului.
Mai mult decât atât, importanţa Spitalului Militar Central este amplificată de capacitatea de a pregăti şi forma noi generaţii de specialişti. Într-o perioadă în care sistemul medical se confruntă cu numeroase provocări, acesta reprezintă un model de excelenţă, responsabilitate şi dedicare.
Fondat pe valorile excelenţei medicale, responsabilităţii şi devotamentului, Spitalul Militar a evoluat permanent, oferind servicii de top şi contribuind esenţial la dezvoltarea sistemului medical românesc. De-a lungul decadelor, mii de cadre medicale dedicate şi-au adus aportul, salvând vieţi, inovând şi formând noi generaţii de specialişti.
„La acest moment aniversar, transmit recunoştinţa mea tuturor celor care au scris şi continuă să scrie istoria acestei instituţii emblematice. Vă urez mult succes în misiunea nobilă de a îngriji şi proteja sănătatea celor aflaţi în nevoie! La mulţi ani, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, a transmis general maior medic Prof.univ.dr. Ioniţă-Radu Florentina, comandantul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”.
