„Președintele nimănui. Trăim o situație unică după 1989. Avem un președinte care nu este susținut de niciun partid parlamentar, cu excepția – poate – a câtorva independenți rătăciți prin Casa Poporului. Vremurile Iliescu/PSD, Constantinescu/CDR, Băsescu/PDL sau Iohannis/PNL sunt de mult apuse. Este bine? Este rău? Să analizăm”, scrie, pe Facebook, liberalul Viorel Cataramă.
„1. Teoretic, ar putea fi bine
▪︎ Poate juca mai credibil rolul constituțional de mediator între instituții și tabere politice.
▪︎ Obligă partidele să negocieze și să construiască majorități fără să se ascundă în spatele unei autorități prezidențiale care le dictează direcția.
▪︎ Este un semn că o parte a societății s-a săturat de monopolul marilor partide și caută alte formule de reprezentare.
2. Practic însă, este rău
▪︎ Președintele are nevoie de partide pentru a-și transforma ideile în realitate. Fără o bază parlamentară solidă, riscă să rămână un arbitru fără echipă.
▪︎ Poate deveni ținta tuturor: partidele îl pot susține punctual, dar îi pot atribui și costurile politice ale deciziilor dificile.
▪︎ Există pericolul blocajului instituțional dacă relația cu Guvernul și Parlamentul se deteriorează.
Ne îndreptăm astfel către o concluzie tristă: avem un președinte mai degrabă slab decât puternic.
Care este soluția?
Nu există decât două variante.
Prima, mai mult teoretică: președintele reușește să construiască în jurul său o majoritate politică stabilă. Nu neapărat un partid prezidențial, ci o coaliție de forțe care să împărtășească un set minim de obiective: stabilitate economică, reforme administrative, securitate și orientare occidentală.
A doua, mai mult practică: dacă nu poate construi o asemenea majoritate, este obligat să se limiteze la atribuțiile constituționale de arbitru și reprezentant al statului. Va putea influența, va putea avertiza, va putea media, dar nu va putea impune direcții majore. În acest scenariu, centrul real al puterii se mută inevitabil către Parlament și Guvern.
Experiența ultimilor 35 de ani arată că în România niciun președinte nu a fost cu adevărat puternic fără un sprijin politic consistent. Legitimitatea dată de votul popular este importantă, dar nu poate înlocui majoritățile parlamentare. Puterea se câștigă la urne, însă se exercită prin instituții.
De aceea, adevărata provocare pentru noul președinte nu este să câștige simpatia opiniei publice, ci să transforme capitalul electoral într-o construcție politică funcțională. Dacă va reuși, va deveni un președinte puternic. Dacă nu, riscă să rămână un președinte respectat, dar cu o influență limitată.
Poate că aceasta este și lecția momentului: într-o democrație parlamentară, nici măcar votul a milioane de cetățeni nu poate substitui necesitatea unei majorități politice capabile să guverneze.
Un președinte ales de toți, dar susținut de nimeni, riscă să descopere foarte repede limitele propriei victorii.
Iar România riscă să descopere limitele unui președinte fără o majoritate”, scrie Cataramă.
