„Afirmația lui Donald Trump despre o posibilă retragere a Statelor Unite din NATO a generat, pe bună dreptate, valuri, fiind preluată ca breaking news de aproape toți vectorii media. Este, fără îndoială, știrea zilei de ieri. Dar experiența ne obligă la prudență: nu știm ce va spune astăzi sau mâine. Pentru că, dacă există o constantă în discursul său, aceea este lipsa de consecvență”, scrie, pe Facebook, Silviu Predoiu, fost şef al SIE.
„În doar câțiva ani, NATO a fost, pe rând, în viziunea lui Trump, “cea mai de succes alianță din istorie”, apoi “depășită”, pentru ca nu după mult timp să dea asigurări că “SUA o susține 100%”, ulterior a devenit “utilă doar dacă aliații plătesc suficient”, mai târziu “inutilă” și, astăzi, “o alianță de părăsit”. Nu vorbim despre o evoluție coerentă de gândire, ci despre o repoziționare permanentă, în funcție de context, interes sau “inspirație”. NATO nu este, în această logică, o structură de securitate, ci un instrument de negociere. De fapt, de aici începe problema reală, căci Donald Trump nu s-a schimbat. Nu a devenit peste noapte imprevizibil și impulsiv. Nu a învățat brusc să ignore orice reguli. Așa a fost în primul mandat, așa este și acum. Și totuși a fost ales și reales. Reprezintă voința a milioane de americani. Așa că, aparent, este “treaba lor”. Dar doar aparent.
Pentru că, în realitate, deciziile lui nu se opresc la granițele Statelor Unite. Ele ajung, prin consecințe, în întreaga lume. În economia mondială. În securitatea omenirii. În viața de zi cu zi a miliarde de oameni.
Când liderul celei mai puternice țări din lume tratează adevărul ca pe o opțiune, când afirmă că va încheia un război “when I feel it in my bones”( când voi simți în oase), când insultă, deformează fără ezitare realitatea, amenință pe oricine și improvizează de la o oră la alta, nu mai vorbim doar despre o problemă de stil de conducere sau comunicare. Vorbim despre un risc global major.
Și totuși… liniște. Instituțiile americane, până mai ieri modele de eficiență pentru mecanismele de “checks and balances”, reacționează timid. Partenerii internaționali, inclusiv liderii UE – și mai timid. Aceiași lideri care condamnă ferm derapajele din Rusia, China sau alte regimuri – africane, sud americane, asiatice sau din orientul mijlociu devin brusc prudenți când vine vorba despre Washington. Iar aceasta nu mai este diplomație. Este dublu standard. Și, mai grav, este semn de slăbiciune. Pentru că puterea nu are mecanisme de autoreglare. Puterea este limitată doar atunci când este confruntată.
Nu acțiunile și nici măcar vorbele lui Trump sunt problema ci tăcerea complice a celor care se vor apărători ai valorilor și principiilor democratice. În asemenea momente, tăcerea nu este o dojană și nici măcar neutralitate. Tăcerea este încurajare. Istoria ne-a mai arătat asta. De fiecare dată, nota de plată pentru tăcere a fost mult mai mare decât cea presupusă de curajul care ar fi fost necesar pentru a vorbi la timp.
Nu persoana este miza. Ci precedentul. Pentru că în momentul în care regulile devin opționale pentru cei puternici, ele încetează să mai existe pentru toți ceilalți. Iar atunci nu mai vorbim despre ordine internațională. Ci despre legea celui mai puternic. Și acolo, de regulă, pierd cei care au crezut că tăcerea îi protejează. O întrebare pentru cei care încă “așteaptă să vadă”: Cât de mare trebuie să devină problema, ca să nu mai fie ignorată?”, scrie Predoiu.
