„La mulți ani tuturor celor care muncesc! După aderarea la UE, piața muncii din România a avut cea mai rapidă dezvoltare din întreaga regiune. Munca la distanță, munca hibridă, freelancing-ul, platformele digitale – toate au schimbat profund relația angajat–angajator. Din multe puncte de vedere, o ducem mult mai bine”, scrie, pe Facebook, Raluca Turcan (PNL).
„Câștigul salarial mediu net a ajuns la peste 5.500 lei în anul 2026 (de la aproximativ 866 lei la momentul aderării la UE, la 1 ianuarie 2007), iar România a înregistrat una dintre cele mai rapide creșteri ale venitului real pe cap de locuitor din UniuneaEuropeană în perioada 2004–2025, de peste 150%. Nu e puțin lucru!
În România, există foarte multă energie antreprenorială. Aderarea la UE a deschis mii de oportunități, atât în țară, cât și în spațiul comunitar, iar dezvoltarea internetului a flexibilizat piața muncii și a deschis perspective noi pentru angajați și angajatori. Aceasta este partea bună – progresul real.
Cu toate acestea, avem încă multe decalaje de recuperat!
Productivitatea muncii în România rămâne semnificativ sub media UE în termeni nominali (aprox. 18-20 euro/oră față de ~45–48 euro/oră la nivel european). În același timp, sărăcia în muncă este ridicată: aproximativ 14–15% dintre angajați sunt în risc de sărăcie, comparativ cu ~9–10% media UE.
Ce înseamnă acest lucru?
Că mulți români muncesc din greu și, cu toate acestea, se confruntă cu dificultăți în a asigura un trai decent pentru ei și familiile lor. Iar în comunitățile vulnerabile, sărăcia riscă să se transmită din generație în generație.
În plus, povara fiscală pe muncă este în continuare foarte ridicată. Un angajat primește în mână aproximativ 58–59% din salariul brut:
– 25% contribuție la pensii;
– 10% contribuție la sănătate;
– 10% impozit pe venit (aplicat asupra bazei impozabile).
Este o presiune reală, resimțită deopotrivă de angajați și angajatori. Nu întâmplător, mulți români continuă să plece din țară, iar deficitul de forță de muncă afectează investițiile.
De aceea, reforma salarizării este esențială. Există încă diferențe mari și adesea nejustificate între categorii de salariați, în special în sectorul public, care afectează echitatea și evaluarea corectă a performanței.
Iar, la finalul vieții profesionale, presiunile sunt și mai vizibile.
Avem diferențe foarte mari între pensii: raportul dintre pensia minimă (~1.281 lei) și cele mai mari pensii speciale ajunge la aproximativ 50:1. În paralel, îmbătrânirea populației pune presiune pe întreg sistemul: în România sunt aproximativ 4 milioane de persoane peste 65 de ani și doar circa 3 milioane de copii (0–14 ani).
Aceste realități arată clar: prioritatea trebuie să fie creșterea natalității, creșterea ratei de ocupare și consolidarea sistemului de pensii.
Mai sunt multe lucruri de făcut și le facem, pas cu pas.
Chiar ieri, guvernul Ilie Bolojan a adoptat proiectul de lege privind interdicția cumulului pensiilor speciale cu salariul în administrația publică. Mai exact, cei care vor să rămână angajați la stat vor trebui să accepte reducerea pensiei speciale cu 85% pe perioada activității. Este o decizie corectă! Nu poți vorbi despre echitate în muncă, atât timp cât se cumulează pensie specială integrală și salariul întreg de la stat, în timp ce alții se luptă cu sărăcia deși muncesc.
Avem nevoie și de o schimbare de mentalitate. Nu trăim ca să muncim, ci muncim ca să trăim! Echilibrul între viața personală și muncă nu este un lux, ci o condiție pentru performanță.
România are nevoie de mai multă productivitate – dar nu prin mai multe ore lucrate, ci prin muncă mai eficientă.
De aceea cred că formele noi de lucru pe care le-am propus sunt mai actuale ca oricând și mă voi lupta pentru a fi adoptate cât mai repede.
Primul: eliminarea supraimpozitării contractelor part-time. După introducerea acestei măsuri, costurile pentru angajatori au crescut, iar zeci de mii de contracte part-time au dispărut din piață. Rezultatul? Mai multă muncă nedeclarată și mai puțină flexibilitate. În UE, peste 17% dintre angajați lucrează part-time. În România, sub 3%. Eliminarea supraimpozitării ar însemna mai multă muncă declarată și mai multă flexibilitate.
Celelalte două: contractul la cerere și contractul cu mai mulți angajatori sunt instrumente moderne pentru o piață a muncii flexibilă. Contractul la cerere răspunde nevoii de activități intermitente, iar contractul cu mai mulți angajatori reduce birocrația și crește mobilitatea. Ambele pot combate munca la negru și pot aduce în piața muncii categorii care au nevoie de program flexibil: studenți, părinți, pensionari activi.
Cred că suntem pe drumul cel bun, dar trebuie să accelerăm schimbările.
Voi cum vedeți piața muncii din România? Ce ar trebui schimbat mai departe?”, scrie Turcan.
